Avantajele parteneriatului Grădiniță-Familie

Învăţământul este, prin excelenţă, un domeniu al comunicării la toate nivelurile iar grădiniţa, ca primă instituţie de învăţământ, presupune rapoarte de comunicare diverse, orientate în direcţii diferite, dar cu scopuri comune şi anume: dezvoltarea deplină a copiilor, optimizarea experienţelor educaţionale, sprijinirea dezvoltării lor holistice, respectarea principiilor ce stau la baza valorilor fundamentale ale societăţii şi bineînţeles pregătirea pentru o  bună integrare şcolară.

Ca formă de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul evoluţiei şi dezvoltării copilului la nivelul procesului educaţional, parteneriatul grădiniţă-familie ocupă un loc aparte în învăţământul preşcolar. Relaţia dintre cei doi factori educaţionali, natura influenţelor provenite din cele două medii, orientarea eforturilor spre realizarea aceloraşi obiective, determină gradul de succes al experienţelor în care este angrenat copilul. Existenţa unei relaţii, a unei legături între familie şi instituţia de învăţământ se doreşte a fi din ce în ce mai puternică  pentru a răspunde nevoilor tuturor celor implicaţi şi se impune cu atât mai mult cu cât societatea se află în continuă schimbare şi transformare, ritmul devine alert iar priorităţile se schimbă de la o zi la alta. 

Grădiniţei îi revine misiunea de a realiza parteneriatul educaţional, de a oferi forme de colaborare diverse, de a-i atrage pe părinţi într-un dialog real, al cărui obiectiv major îl reprezintă formarea copilului din punct de vedere socio-emoţional şi comportamanental. Întrucât, procesul acţional susţinut în vederea desăvârşirii ca om a preşcolarului are ca verigă importantă colaborarea grădiniţă-familie, aceasta din urmă trebuie privită ca un partener permanent care furnizează informaţii şi îşi asumă responsabilităţi, iar modalităţile de atragere şi activare a părinţilor este de dorit să varieze şi să ofere perspective multiple.         

Practica participării părinţilor la educaţia copiilor preşcolari în mediul familial şi unitatea de învăţământ s-a dovedit a fi focalizată în mare măsură pe elemente de asigurare a securităţii personale, a stării de sănătate, pe satisfacerea trebuinţelor primare, pe prezentarea unor particularităţi ce ţin de preferinţele de asociere, de joc, deseori fiind mai puţin orientate spre implicarea în educaţia copiilor. 

Există, în acelaşi timp, semne conform cărora această tendinţă este în schimbare, iar noile orientări conduc către stabilirea unei legături din ce în ce mai puternice între cei doi factori educaţionali: grădiniţa şi familia. Părinţii îşi doresc foarte mult ca ai lor copii să reuşească şi vor să lucreze cu grădiniţa şi mai apoi cu şcoala pentru atingerea succesului. Familiile trimit copiii în instituţiile de învăţământ unde speră că ei vor dobândi instrumentele necesare pentru a reuşi  sa se integreze mai lesne în ciclurile următoare de educaţie. Grădiniţele şi ulterior şcolile preiau copiii şi îi trimit înapoi în familiile lor, acolo unde presupun că vor avea sprijinul de care aceştia au nevoie pentru a creşte, a învăţa şi a se dezvolta. Cercul acesta, în care casa şi grădiniţa/şcoala îşi împart acţiunea asupra capacităţilor copiilor, este considerat centrul dezvoltării, deoarece este plasa de siguranţă a copilului. Ȋn primul rând familia, la vârste mici, apoi şcoala şi mai târziu cercul de prieteni sau alte grupuri sociale,  toate contribuie la devenirea personalităţii individului. Dar şcoala, prin faptul că se desfăşoară într-un cadru organizat, de persoane special pregătite pentru această activitate, utilizând metodologii specifice pentru obţinerea rezultatelor exprimate în obiective, are rolul de a atrage in susţinerea eforturilor sale partenerul direct interesat de dezvoltarea şi evoluţia copilului- familia. În majoritatea instituţiilor de învăţământ există un grup formal de legătură grădiniţă/şcoală- familie, fie că ne referim la comitetul de părinţi sau la consiliul grădiniţei/şcolii în care toate persoanele lucrează pentru a crea o punte reală, de comunicare şi colaborare între familie şi sistemul de învăţământ.

Constatăm astfel că, această ’’chemare la participare’’ conduce la asumarea unui rol extrem de important atât în cazul grădiniţei cât şi în ceea ce priveşte familia. Importanţa acestor doi factori este una covârşitoare cu atât mai mult cu cât preşcolaritatea reprezintă un segment de vârstă extrem de mic (3-6/7 ani). Învăţământul preşcolar este etapa în care se începe formarea, educarea, învăţarea, socializarea  copiilor şi de aceea, pentru o activitate educaţională de calitate este necesară asigurarea unei continuităţi între demersul susţinut în grădiniţă şi acţiunile întreprinse acasă, în familie. 

Reuşita privind dezvoltarea copiilor astfel încât aceştia să aducă la suprafaţă şi să utilizeze capacităţile, aptitudinile şi posibilităţile lor de acţiune, învăţare, dezvoltare este strâns legată de o colaborare prodigioasă dintre factorii educaţionali mai sus amintiţi. Problemele ce pot apărea în cadrul domeniului educaţional sunt multiple şi de multe ori dificil de surmontat. Copiii care vin în grădiniţă pot întâmpina dificultăţi de adaptare, atât în sensul socializării, al programului şi regimului grădiniţei, cât şi din punct de vedere intelectual, motivaţional, acţional, motric etc. Cauzele acestor probleme pot fi identificate de educatoare împreună cu părinţii. Indiferent dacă ne referim strict la aceşti copii sau la cei cu o dezvoltare firească este bine ca, părinţii  să fie consultaţi, în scopul stabilirii unor programe educative în care să se implice şi familia. Este necesară intervenţia printr-un program de consiliere a părinţilor, de infomare privind modalităţile concrete prin care aceştia se pot alătura şi implica la educaţia preşcolarilor. În cazul în care sarcina educării şi formării copiilor este atribuită doar grădiniţei, aceasta nu-şi va putea îndeplini obiectivele educaţionale la standardele propuse indiferent de calitatea serviciilor furnizate, deoarece omul se dezvoltă plenar prin acţiunile educative primite în instituţii, dar şi prin influenţele educative primite din alte medii( nonformale/ informale).

Aşadar, atât părinţii cât şi educatorii,  trebuie să fie preocupaţi pentru dezvoltarea deplină a copiilor şi în sensul acesta ei pot deţine sistemul de legături care să le faciliteze reuşita colaborând prin intermediul parteneriatelor educaţioanale.

Parteneriatul, asigurarea coerenţei influenţelor educative şi ale tuturor factorilor care acţionează asupra copiilor reprezintă un deziderat major şi trebuie să se realizeze în cadrul oricărei instituţii educaţionale. Stabilirea unei relaţii pozitive între grădiniţă şi familie, unificarea sistemului de valori contribuie la educarea şi pregătirea copiilor pentru viaţă.

Noţiunea de părinte nu poate exista separat de cea de copil,  după cum noţiunea de educator nu poate existaseparat de cea de educat. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia ce urmează a fi primită de copil pentru societatea actuală diferă de cea precedentă, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copiii trebuie educaţi corespunzător.