Curriculum la decizia şcolii – factor de motivaţie pentru o învăţare de calitate

Teoria curriculumului oferă posibilitatea de a defini dintr-o perspectivă nouă conceptul de curriculum, perspectivă proprie didacticii moderne. Astfel, raporturile dintre subiect şi obiect dintre obiective, conţinuturi, metode modalităţi de evaluare, dintre materia de studiu şi influenţele sale formative sunt reconsiderate, conturându-se o nouă strategie de selecţionare, proiectare şi elaborare a conţinutului învăţământului.

Astăzi curriculumul  este considerat o resursă importantă a inovării ce favorizează adaptarea învăţământului la solicitările societăţii  aflate în permanenţă schimbare. Un element specific reformei curriculare îl reprezintă structurarea în manieră interdisciplinară a conţinuturilor. Modernizarea învăţământului impune actualizarea conţinuturilor şi reorganizarea lor în corespondenţă cu evoluţia ştiinţelor, trecerea de la o pregătire bazată pe specializarea strictă într-o orofesie la o pregătire mai flexibilă, racordarea elevilor la social,diminuarea supraîncărcării informaţionale.  Interdisciplinaritateanu complică procesul instructiv-educativ, ci extinde şi adânceşte conexiunile dintre discipline, fără a le reduce la juxtapunere, complementaritatesau simplă anexare a cunoştinţelor din diferite domenii. Principiul abordării interdisciplinare a conţinutului învăţământului exprimă necesitatea depăşirii graniţelor ştiinţelor particulare şi a realizării unei abordări interdisciplinare în scopul formării unei viziuni unitare asupra proceselor şi fenomenelor studiate. Prin transferul de de idei, concepte, metode ,învăţarea devine mai operaţională şi eficientă. Se face trecerea  „de la un învăţământ pentru toţi la un învăţământ pentru fiecare” (M.Cerkez, 2005). Curriculum-ul la decizia şcolii trebuie văzut ca parte a întregului curriculum şi nu ca lipsit de relevanţă în legătură cu cel naţional în vigoare sau fiind în contradicţie cu acesta. Elevul are nevoie de a experimenta un curriculum coerent, şi nu unul fragmentat, incoerent. Astfel, curriculum-ul la decizia şcolii trebuie să fie planificat împreună cu cel naţional şi integrat acestuia. Deoarece, până în momentul de faţă, curriculum-ul tradiţional pe discipline a pus accentul pe cunoştinţe şi înţelegere, unul dintre rolurile curriculum-ului la decizia şcolii este de a se adresa acelor competenţe dorite care sunt într-o prea mică măsură dezvoltate specific sau explicit de disciplinele academice. 

Utilizarea competenţei ca element central al elaborării unui curriculum modern este, în general, asociată cu modernizarea învăţământului profesional din Europa. Conform unui astfel de curriculum, un elev competent este acela care poate demonstra deţinerea abilităţilor practice necesare pentru finalizarea sarcinilor ocupaţionale specifice definite de nevoile angajatorilor. Totuşi, abordarea pe bază de competenţe este din ce în ce mai mult adaptată pentru a fi aplicată şi în învăţământul general, acolo unde curriculum-ul trebuie să le dezvolte elevilor mai mult decât cunoştinţe şi un grad de înţelegere. În mare, un curriculum bazat pe competenţe este unul care afirmă ce ar trebui să ştie, să înţeleagă şi să poată face elevul, la sfârşitul unei perioade de şcolarizare. Curriculum-ul bazat pe competenţe se distinge tocmai prin faptul că pune accentul pe aplicarea cunoştinţelor şi a înţelegerii în situaţii concrete. Această abordare a elaborării curriculum-ului se concentrează din ce în ce mai mult pe pregătirea elevilor pentru următoarea etapă a vieţii lor, fie că este vorba de continuarea studiilor, fie de angajare şi viaţa de adult.

Curriculum-ul naţional românesc definit în „Noul curriculum naţional” publicat de MECT (2000) demonstrează unele caracteristici ale modelului curricular bazat pe competenţe. După menţionarea pe scurt a scopurilor generale pentru învăţământul primar şi cel secundar inferior, există un profil de formare mai detaliat şi mai cuprinzător care enumeră şi descrie capacităţile, atitudinile şi valorile care vor fi „rezultatele învăţării urmărite prin aplicarea noului curriculum“, la finalizarea învăţământului general obligatoriu. Lista respectivă include competenţe generale în domenii cum ar fi gândirea creativă, comunicarea, contribuţia la dezvoltarea comunităţii etc. (aceste competenţe generale sunt foarte diferite de competenţele specifice.

Elevii se dezvoltă şi se maturizează la vârste diferite şi în ritmuri diferite. Acest aspect este recunoscut de curriculum-ul naţional, iar curriculum-ul la decizia şcolii poate constitui o modalitate prin care nevoile individuale ale elevilor pot fi acoperite. Evenimentele artistice din şcoală sunt exemple bune de oportunităţi ce pot conduce la creşterea încrederii în sine a elevilor şi la dezvoltarea abilităţilor de lucru în echipă. Colectarea de fonduri pentru scopuri filantropice este un alt exemplu de oportunităţi prin care se oferă şansa de a creşte empatia faţă de cei care sunt mai puţin norocoşi decât ei în viaţă. Pe măsură ce elevii se apropie de finalul activităţii lor şcolare, se confruntă nu numai cu cererile impuse de piaţa muncii şi de învăţământul superior, trebuie, totodată, să-şi preia celelalte responsabilităţi din viaţa de adult şi de familie. Astfel, trebuie să poată să facă faţă viitoarelor roluri de soţi, soţii, părinţi.

Observăm astfel că între descentralizarea sistemului de educaţie şi proiectarea curriculum-ului există o realţie de interdependenţă, descentralizarea asigurând cadrul optim de trecere la un sistem de educaţie bazat pe „nevoile concrete de dezvoltare ale elevilor”,(Cerkez, 2005) nevoi aflate în concordanţă cu cerinţele reale ale mediului extern –ale comunităţii locale în care elevul este integrat sau în care doreşte să se integreze.

 1. Bibliografia:

1.  Curriculum Naţional pentru învăţământul obligatoriu. Cadru de referinţă. (1998) Bucureşti: Editura Corint; 

2. Cerkez, Matei,-„Managementul curriculum-ului”, Curs, Bucureşti, 2005, 

3. Creţu Carmen (1998) - ,, Continutul procesului de invatamant, componenta a curriculumului”, Ed. Polirom, Iasi, 1998;

4. Bennett Ben (2007) – “Curriculum la decizia şcolii : ghid pentru profesorii de liceu”, Ed. Atelier Didactic, Bucureşti;

5. Dulamă M. Eliza (2002) – “Modele, strategii şi tehnici didactice activizante”, Ed. Clusium, Cluj;