Dezvoltarea competenței de comunicare la preșcolari
CARACTERISTICI ALE DEZVOLTĂRII LIMBAJULUI LA PREȘCOLARI
Termenul de limbaj se referă la modul de exprimare a gândurilor, ideilor și sentimentelor către cei din jur, pentru a dezvolta relații și, nu în ultimul rând, pentru a supraviețui în comunitatea din care facem parte. O caracteristică în primii ani de viață este reprezentată de ,,vorbirea cu sine, care îi ajută pe cei mici să se ghideze spre acțiunile dorite. Copiii se dezvoltă în mod treptat, la început prin gesturi, apoi prin vorbire cu cei din jur, deoarece aceștia au dezvoltat simțul cunoașterii către orice obiect. Preșcolarii sunt niște parteneri de conversație excelenți - nu doar că pun o mulțime de întrebări, dar le și place foarte mult să povestească. Această caracteristică îi ajută foarte mult pe părinți și educatori în activitățile de dezvoltare a vocabularului și a competențelor de comunicare la copii. Prin dezvoltarea limbajului, ei înaintează în planul fonetic, lexical, gramatical și semantic.
Limbajul reprezintă una dintre cele mai importante aptitudini pe care le achiziționează copilul preșcolar, acesta fiind totodată un element-cheie în însușirea unei bune educații în școală și, mai apoi, în mediul universitar. La început, preșcolarul mic are un vocabular format din până la 1000 de cuvinte, iar la sfârșitul acestei perioade, preșcolarul mare are un vocabular format din până la 4000 de cuvinte. Dacă până la vârsta de 3 ani, copiii înțeleg mult mai multe cuvinte decât pot să reproducă, situația începe să se schimbe la vârsta preșcolară, când limbajul se dezvoltă în același timp cu gândirea și copilul reușește să reproducă aproximativ toate cuvintele cunoscute. Vocabularul acumulat și aptitudinile de comunicare ale copilului depind, în cea mai mare parte, de mediul de dezvoltare - stimularea copilului în cadrul conversațiilor cu adulții.
După Piaget, limbajul ca funcție simbolică sau semiotică, merge la sfârșitul perioadei senso-motorii și se dezvoltă de-a lungul întregii perioade preoperatorii, astfel încât, în perioada operațională este pe deplin funcțional. Dată fiind interrelația dintre limbaj și celelalte funcții, în special cele motorii, orice întârziere în dezvoltarea acestora va determina întârziere în dezvoltarea limbajului. Pe de altă parte, în această perioadă, întârzierea în dezvoltarea limbajului accentuează întârzierea în dezvoltarea celorlalte funcții, îndeosebi în dezvoltarea inteligenței.
Deci, limbajul propriu-zis (codul lingvistic) se constituie odată cu constituirea simbolului, prin interiorizarea unor semne (semne lingvistice), ce sunt stimuli pe care copilul trebuie să-i învețe și să-i cunoască drept repere, așa cum recunoaște și alte feluri de semne.
În perioada preșcolară, limbajul îndeplinește funcția de organizare a activității psihice, se dezvoltă vorbirea contextuală, copilul își exprimă coerent gândurile și ideile odată cu creșterea volumului de cuvinte.
Povestirile preșcolarilor devin mai complexe și mai nuanțate. Copilul vorbește foarte mult în această perioadă, utilizează dialogul în timpul jocului și reușește să-și însușească noi cuvinte și expresii pe care le aude la adulți. Preșcolarii mari se exprimă prin propoziții dezvoltate, expresivitatea vorbirii obținându-se prin folosirea epitetelor, a adjectivelor, repetițiilor și comparațiilor, iar dezacordurile gramaticale încep să aibă o frecvență mai mică.
Dezvoltarea limbajului are loc odată cu dezvoltarea funcției de comunicare, a funcției de fixare a experienței cognitive și funcția de organizare a activității. Verbalizarea copilului se colorează afectiv în jurul vârstei de 4-5 ani, dar se dezvoltă și procesul de formare a vorbirii interioare. Spre finalul perioadei preșcolare, copilul folosește mult vorbirea în gând. În diversitatea formelor de exprimare orală, cât și scrisă, bogăția vocabularului joacă un rol deosebit. Volumul mare de cuvinte înlesnește procesul înțelegerii și al asimilării informațiilor, iar în cazul transmiterii acestora, înlănțuirea logică a ideilor nu se poate realiza în condiții optime în afara operațiilor gândirii ce presupun cât mai multe cuvinte, denumiri, concepte-noțiuni clare și care trebuie să fie premise pentru o exprimare adecvată. În această ordine de idei impresionează salturile calitative, dar și cantitative, în achiziția vocabularului de la o perioadă de vârstă la alta.
“Câteva cifre sunt semnificative pentru cele afirmate mai sus: la un an, copilul poate exprima circa 100 de cuvinte; la 3 ani, vocabularul minim este de aproximativ 400 de cuvinte, mediu, de 700-800 de cuvinte și maximum, de 1000 de cuvinte; la 6 ani, vocabularul minim este de 1500 de cuvinte, mediu, de 2000 de cuvinte și maxim, de 2500 de cuvinte; la sfarșitul perioadei școlare mici se înregistreaza un adevărat salt: 1500-1600 de cuvinte în vocabularul activ și 4000-4500 de cuvinte volumul vocabularului total.” (Ursula Șchiopu, Emil Verza, 1981).
MODALITĂȚI DE DEZVOLTARE A SIMȚULUI LIMBII
Organizarea sistematică a exercițiilor în vederea formării priceperilor și deprinderilor de vorbire trebuie să urmărească și dezvoltarea simțului limbii române. Din punct de vedere fiziologic, simțul limbii reprezintă un sistem de legături condiționate bine închegat, caracteristic pentru persoanele care stăpânesc o limbă și o pot folosi liber în procesul de comunicare. Pe baza simțului limbii, vorbitorul, pe lângă faptul că folosește în mod stereotipic însușirile limbii respective (pronunție, intonație, accent, melodie, topică etc.), sesizează imediat dacă unele persoane vorbesc corect sau incorect limba respectivă, chiar fără să cunoască normele științifice ale acelei limbi.
Simțul limbii se formează la copii pe baza acumulării experienței verbale, în urma multor exerciții și a mediului de limbă, care duc, în mod treptat, la formarea unor generalizări lingvistice empirice. Pe baza acestor generalizări, copii ajung să folosească tot mai corect formele gramaticale, fără să studieze în mod special formele respective.
Tuturor ne este cunoscut faptul că, înainte de studierea gramaticii, copiii vorbesc în limba maternă, în general, destul de corect și pot chiar să corecteze vorbirea greșită a altor copii, în ceea ce privește pronunția, accentul etc. În însușirea simțului limbii române de către copiii cu altă limba maternă este așadar una dintre condițiile esențiale ale stăpânirii corecte a limbii.
Având în vedere că mecanismul fiziologic al simțului limbii îl constituie stereotipul dinamic, care se elaborează la nivelul celui de-al doilea sistem de semnalizare în procesul vorbirii, educatorul, prin exercițiile pentru formarea priceperilor și deprinderilor de vorbire, va urmări formarea de stereotipii dinamice, pe baza unor modele lexico-gramaticale. Aceste modele lexico-gramaticale (expresii, propoziții, fraze) se automatizează, sistemul de legături condiționate se generalizează și folosirea diferitelor materiale de limbă în construcții analoge se realizează din ce în ce mai ușor și corect, copilul însușindu-și treptat simțul limbii. În acest scop, un rol important are mediul de limbă. Copilul va trebui să audă mereu limba română, să se obișnuiască cu vorbirea acestei limbi de către persoane cu timbru vocal diferit și în tempo diferit. În același timp, copilul va fi pus în situația de a vorbi el însuși cât se poate de mult în limba română.
Practica preșcolară ne arată că, printr-o muncă desfășurată în mod sistematic, simțul limbii, fără de care nu se poate stăpâni cu adevărat o limbă, se poate însuși.
Una dintre condițiile de bază ale însușirii unei limbi noi ca mijloc de comunicare este stabilirea legăturii nemijlocite între noțiune și cuvântul din limba respectivă, între gândire și limba nou studiată. Însușirea practică a limbii din punct de vedere psihologic este posibilă numai atunci când omul ajunge să gândească în limba respectivă, când și-a însușit simțul limbii studiate.
Faptele zilnice și cercetările dovedesc că oamenii care cunosc bine o altă limbă nu recurg la traducere din limba maternă în limba respectivă sau invers. Prin urmare când cineva posedă o limbă cu adevărat, gândește în acea limbă și în timpul vorbirii nu simte nevoia să apeleze la traduceri în limba maternă. Aceasta înseamnă că ideile, noțiunile, judecățile lui se asociază nemijlocit cu formele de exprimare ale limbii studiate (cuvinte, expresii, propoziții).
Vorbirea copiilor în limba maternă se însușește concomitent cu dezvoltarea gândirii, în procesul de folosire practică a limbajului oral. În această situație există o legătură strânsă, nemijlocită între limba maternă și gândirea copilului, între noțiuni și cuvintele prin care se exprimă ele; legături condiționate, datorită practicii permanente în limba maternă, care sunt puternice și stabilite .
În faza inițială, când copiii încep să învețe limba română, cuvintele acestei limbi constituite complexe sonore noi și se asociază nu numai cu obiectele, însușirile sau acțiunile respective, ci și cuvintele corespunzătoare din limba maternă. În asemenea situație, limba maternă are rol de verigă intermediară în procesul însușirile a limbii ne materne. Folosind limba maternă cu rol de intermediar, formele de exprimare în limba română nu vin în legătură directă cu ideile, cu gândirea copilului, cu noțiunile sau judecățile acestuia, ci cu formele corespunzătoare de exprimare ale limbii materne. Ca rezultat al acestei activități, pentru copiii, limba română nu-și mai poate îndeplini funcția de mijloc de comunicare directă, decât prin intermediul limbii materne, ceea ce constituie un proces greu și nenatural.
De aceea, se recomandă ca educatorul să se orienteze în munca lui pentru formarea gândirii în limba română a copiilor. A învăța pe copii să gândească în limba română înseamnă a înlătura în mod sistematic și cât se poate mai repede – din procesul însușirii limbii române – limba maternă și traducerea în limba maternă. Prin intermediul unor exerciții sistematic organizate, factorul intermediar – limba maternă – se elimină mai rapid și cuvântul limbii noi intră în legătură nemijlocită cu noțiunea pe care o exprimă, adică copii încep să-și formuleze ideile cu ajutorul mijloacelor de exprimare în limba română. În acest scop apare necesitarea ca activitățile să se desfășoare chiar de la început, dacă nu exclusiv, atunci aproape exclusiv în limba română.
Pentru evitarea traducerii și explicațiilor în limba maternă se vor folosi materiale intuitive vizuale și auditive. În acest sens avem la îndemână prezentări de obiecte, tablouri, video uri, înregistrări audio, prezentări situative, sinonime, antonime etc.
Pentru a stabili legătura directă între gândirea și vorbirea în limba română, încă în faza inițială este necesar ca toate cuvintele noi predate copiilor să fie introduse imediat în contexte, în vorbire. În acest sens, este necesar ca educatorul să organizeze exerciții de conversație și monologuri variate: întrebări și răspunsuri, conversații între copii, descrierea unor tablouri, diapozitive, conversații și povestiri pe baza audierii unor povești înregistrate. Prin intermediul unor asemenea metode și procedee copii ajung la deprinderea de a-și exprima ideile și gândurile proprii în limba română.
Educatorii, urmărind să-i învețe pe preșcolari să folosească limba română în mod practic și într-o formă corectă, le vor dezvolta atât limbajul interior, cât și pe cel exterior, verbalizat în limba română. În acest scop, pe lângă exercițiile de vorbire activă, se vor organiza exerciții de ascultare a limbii române: audierea unor povești citite în mod expresiv de educator, ascultare de poezii, povești sau mici scenete înregistrate.
Bibliografie
Curriculum pentru educaţia timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani, Ministerul Educației; Bucureşti, 2019
Dumitrana, M.; Educarea limbajului in învăţământul preşcolar; Ed.Compania, București 1999
Teorii ale limbajului – Teorii ale învățării - Jean Piaget și Noam Chomsky, Editura politică,1988
Psihologia vârstelor-Ursule Schiopu , Emil Verza , Editura didactică și pedagogică 1981
www.scritub.com/sociologie/psihologie/LIMBAJUL11243.php