Drepturile copilului

Drepturile omului şi ale copilului stabilesc ce îi este permis unei persoane să facă pentru simplu fapt că este om. Interesul pentru copil ca fiinţă umană cu drepturi depline este unul din principalele aporturi ale secolului XX la evoluţia umanităţii. În cea de-a doua jumătate a secolului XX a început să crească gradul de înţelegere a nevoilor psihologice ale copiilor şi recunoaşterea copilăriei ca o valoare în sine. În acelaşi timp, a apărut evident faptul că, uneori, interesul copiilor este diferit de cel al protectorilor săi – mulţi copii fiind supuşi unor tratamente inacceptabile chiar în familiile lor. Toate aceste constatări au exercitat presiuni pentru elaborarea unei convenţii care să plece de la nevoile reale şi specifice ale copilului şi să trateze independent drepturile copilului, mai curând decât să le includă în drepturile omului. Astfel a luat naştere Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului. România ratifică prin Legea 18 din 27 septembrie 1990. Acesta a reprezentat momentul de pornire al unui întreg proces de schimbări legislative şi de politică socială, ajungându-se la momentul actual la importante progrese legiferate prin adoptarea Legii nr.272/ 2004 cu privire la protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi multe altele. Dintre noutăţile aduse de Legea 272/2004 ar fi de menţionat faptul că responsabilitatea primă revine părinţilor şi apoi instituţiilor, intervenţia statului este complementară activităţilor întreprinse de familie.  Cele mai importante drepturi ale copilului sunt: Dreptul la viaţă; Dreptul la nume;  Dreptul la naţionalitate; Dreptul la familie; Dreptul la educaţie; Dreptul la joacă; Dreptul la odihnă; Dreptul copilului la opinie şi exprimare; Dreptul la protecţie; Dreptul fundamental al omului înscris în orice act internaţional referitor la drepturile omului, şi care este afirmat şi în Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, este

dreptul la viaţă 

: „Statele părţi recunosc că orice copil are dreptul inerent la viaţă.”. 

Dreptul la identitate

presupune dreptul de a primi un nume, o cetăţenie, o naţionalitate. Un copil fără identitate nu există oficial. El nu poate beneficia de drepturile sale legale la educaţie, la îngrijiri medicale sau asistenţă socială. De aceea se desfăşoară multe acţiuni prin care se urmăreşte reducerea numărului persoanelor, în special al copiilor abandonaţi, sau al copiilor ai căror părinţi nu le-au oferit şansa de a avea o identitate oficială, prin eliberarea actelor ce le atestă identitatea, certificat de naştere, carte de identitate şi altele. Dreptul la cetăţenie se referă la faptul că membrul unui stat devine cetăţean prin naştere sau naturalizare, el beneficiind astfel de toate drepturile şi de protecţia acordată de statul respectiv.

Dreptul la familie 

este unul dintre cele mai importante drepturi ale copilului. Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de viaţă, afecţiune, dragoste, siguranţă, să reprezinte modelul de viaţă pe care copilul începe să şi-l însuşească. Familia are drepturi şi obligaţii în creşterea şi educarea copilului. 

Următorul drept important în viaţa copilului este cel

la educaţie.

Mediul familial, afecţiunea şi grija acestuia constituie prima şcoală pentru copil. Apoi grupul de prieteni, comunitatea, societatea contribuie la transmiterea de informaţii, de cunoştinţe, de atitudini şi comportamente. Acestea oferă copilului un suport practic în faţa problemelor zilnice, însă sunt insuficiente viitorului adult. Şcoala, instituţie specializată în educaţie, preia şi continuă educaţia începută în familie. Copilul primeşte informaţii în funcţie de vârsta sa şi de capacităţile ce trebuie formate. Învaţă să comunice cu ceilalţi, descoperă lumea cu realităţile ei complexe şi în continuă schimbare. Învaţă să-şi folosească cunoştinţele, să pună probleme, să rezolve probleme, să devină o fiinţă independentă şi creatoare. Statul este obligat să asigure exercitarea acestui drept pe baza egalităţii de şanse pentru toţi copiii. Succesul în educaţie este asigurat atât de condiţiile create de familie, de stat, prin instituţiile de învăţământ, prin accesul la activităţi recreative, culturale, sportive, cât şi de participarea activă şi de responsabilitatea copiilor faţă de educaţie. Articolul 31 din Convenţia cu privire la Drepturile Copilului ne trimite la următorul drept, şi anume

dreptul copiilor la joacă şi recreere

 : "Statele părţi recunosc dreptul copilului la odihnă şi timp liber, la joc şi la activităţi recreative proprii vârstei sale, de a participa în mod liber la viaţa culturală şi artistică.” . Jocul este modalitatea copilului de a descoperi lumea, de a se integra în aceasta. Jocul este o activitate de învăţare, de cunoaştere, de recreere, o modalitate de exprimare şi dezvoltare a personalităţii umane. Prin joc copilul se desprinde din lumea sa şi intra în a celorlalţi, părăseşte egocentrismul acceptându-i pe ceilalţi în jurul său, tolerându-i, recunoscându-le meritele. Învaţă să respecte regulile, să experimenteze diferite roluri în grup, de lider , de coechipier, de organizator. Deci nimeni nu ar putea contesta locul jocului între drepturile copilului, şi chiar ale omului.

Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului este primul document care conţine prevederi specifice referitoare la

dreptul copilului la opinie şi exprimare

. Familia şi şcoala au un rol important în pregătirea copiilor pentru a-şi exprima liber opinia. Părinţii şi profesorii trebuie să-i trateze pe copii ca pe un partener real şi nu ca pe un beneficiar static al îngrijirilor sau eforturilor educative. Copilului trebuie să i se ofere informaţii, dar trebuie şi învăţat să le caute singur. Copilul are dreptul să ştie, dar adultul trebuie să-l ajute să-şi dezvolte propria gândire, să-l înveţe să gândească singur. De asemenea, el trebuie învăţat să se apere de efectul negativ al informaţiei, să o selecteze. Dacă sunt ajutaţi, copiii se vor dezvolta armonios, vor învăţa să se autoevalueze obiectiv, să-şi asume responsabilităţi. Deşi toate drepturile sunt importante în dezvoltarea copilului, unele necesită o atenţie mai mare, deoarece pot avea consecinţe mai grave asupra evoluţiei copilului. De aceea ultimul

drept 

pe care îl  voi aminti va fi cel

de protejare împotriva oricărei forme de abuz şi violenţă

. Abuzul este o manifestare a violenţei faţă de copil, profitându-se de diferenţa de forţă (fizică, psihică, economică) dintre adult şi copil, provocând intenţionat afectarea fizică şi/sau psihică a acestuia. Abuzul poate lua diverse forme : abuz fizic, emoţional sau sexual, însă nu se poate realizare o delimitare precisă între ele, deoarece se întrepătrund. Efectele abuzului sunt profunde şi au reverberaţii de-a lungul întregii vieţi. Pedeapsa corporală aplicată copiilor încalcă dreptul fundamental la demnitate şi integritate fizică, afectând evoluţia armonioasă a copilului. Copilul este o persoană şi învaţă mai bine din îndrumări şi încurajări decât din pedepse. De asemenea, să nu uitam ca principala formă de învăţare a copilului la început este imitaţia, aşa că să nu pedepsim copiii pentru propriile noastre defecte. 

Bibliografie :

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului

, Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2004;

Legea nr.272 din 21 iunie 2004

privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, România.