PARTENERIATUL ȘCOALĂ-FAMILIE

Una dintre controversele des întâlnite este aceea legată de rolul familiei şi al şcolii în formarea unui adolescent, altfel spus, care dintre cele două are un rol mai important în crearea personalităţii unui tânăr. Pentru a nu cădea în capcana ierarhizărilor, este necesară  elucidarea acestei controverse,  înţelegerea conceptelor de şcoală şi familie fiind premergătoare explicării relaţiei de interdependenţă dintre ele. Cum în contextual actual nevoia de educaţie este din ce în ce mai stringentă, explicitarea termenului devine deci necesară. Educaţia, etimologic provine din latinescul

educatio

, ce înseamnă creştere, formare, instruire. Educaţia însumează tocmai aceste acţiuni deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau nesistematice, de modelare şi formare a omului. Se poate afirma că educaţia este acţiunea complexă realizată prin cooperarea mai multor factori implicaţi în acest proces. Scopul este unul semnificativ- dezvoltarea personalităţii şi sădirea unei mentalităţi constructive în vederea realizării unei autoinstruiri continue. Educaţia este un tip particular de acţiune umană, o intervenţie sau direcţionare, o categorie fundamentală a pedagogiei. Educaţia este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu 

, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca forţă de muncă şi fiinţă socială. De-a lungul timpului,  idealul, mecanismele, conţinuturile, finalităţile educaţiei s-au schimbat, au evoluat şi s-au perfecţionat. Educaţia este deci supusă inovaţiei, este cu atât mai mult o necesitate a secolului nostru. Pentru a fi realizată în totalitate, educaţia trebuie să însumeze toate cele trei ramuri: educaţia formală, cea nonformală şi cea informală. Educaţia formală este realizată în cadru instituţionalizat, este realizată prin intermediul procesului de învăţământ, de ea individul beneficiază limitat. Aici intervine şi rolul celorlalte tipuri de educaţie, căci trebuie să existe continuitate, educaţia trebuind să se desfăşoare pe toată durata vieţii. Celelalte tipuri de educaţie implică în mod obligatoriu şi mediul familial. Pentru a se realiza în totalitate, cele trei tipuri de educaţie trebuie să fuzioneze, de asemenea şi cei implicaţi în aducaţie trebuie să conştientizeze rolul pe care şi-l asumă. Dezvoltarea vieţii sociale, îmbogăţirea experienţei umane fac să se complice însuşi procesul de transmitere a experienţei accumulate, termenul educaţie căpătând accepţiuni vaste. În acest context,  rolul adultului, în cazul de faţă membrii familiei şi cadrele didactice este din ce în ce mai evidenţiat si mai necesar. Personalitatea este cea mai complexă realitate umană cu care luăm contact şi pe care urmează să o influenţăm. Termenul personalitate capătă conotaţii mai ample având în vedere că este vorba despre cea a adolescenţilor, nemodelată încă. Astfel încât personalitatea să fie întregită fiecare îndivid are nevoie să trecă limitele necunoscutului aşa cum am menţionat anterior, în fiecare om distingem ,, fiinţa individuală” iar scopul educaţiei este de a cizela ,, fiinţa socială”. Educaţia este  o componentă a caracterului, singura care-i distinge pe oameni, este o artă, care face să fie trecute limitele necunoscutului, este o virtute pe care o poartă fiecare individ cu sine. Atât familia cât şi şcoala au o responsabilitate majoră în acest sens căci ei sunt la rândul lor parte a educaţiei, sunt furnizorii direcţi ai acesteia.Vârsta adolescenţei este hotărâtoare în formarea individului. Comportamentul adolescentului este de multe ori contradictoriu, el oscilând între agresivitate şi timiditate, curaj şi teamă. Adolescenţa este considerată o perioadă în care se manifestă fenomene de revoltă, adolescentul având un caracter neconformist. Faţă de normele sociale adolescentul poate avea o identificare negativă sau pozitivă şi acest lucru poate crea senzaţia unei instabilităti a personalităţii sale. Dincolo de aparenţe, chiar dacă urechile adolescentului acoperite de căstile unui i Pad nu par a auzi nimic, iar încercările repetate de comunicare cu acesta nu par a avea sorţi de izbândă, sub vălul impenetrabil de indiferenţă se află firi receptive ce aşteaptă să fie şlefuite, să fie îndrumate pe căile cunoaşterii.  Nouă, dascălilor şi părinţilor, ne revine rolul de a micşora distanţele şi de a reuşi să comunicăm în limbajul ascuns al copiilor noştri, ne revine rolul de a ne strecura subtil în sfera de interes a acestora, fără a  le împovăra existenţa. Suntem datori să le deschidem porţi spre necunoscut, să aprindem curiozitatea şi dragostea de cunoaştere, să promovăm valori importante în devenirea acestora, să îi ghidăm pe drumul cel bun. Acum sunt cele mai importante  şi necesare modelele de conduită.  Adultul reprezintă modelul pe care adolescentul şi-l ia ca reper, încă de la vârste fragede, copilul simţind nevoia de a urma un exemplu.  La vârsta adolescenţei individul începe să-şi contureze propria identitate pe care o raportează mereu la lumea din jurul său. Adolescentul este în continuă căutare chiar dacă nu doreşte să admită acest aspect, părinţii şi profesorii trebuie să canalizeze cu mult tact acţiunile adolescentului astfel încât educaţia să se poată desăvârşi la cote maxime. 

Cine altcineva poate modela comportamente dacă nu familia şi şcoala prin reprezentanţii lor?

Familia este primul loc unde începe educaţia. În familie începe formarea deprinderilor de vorbire, comportament, se formează atitudinile, se exemplifică şi se identifică valorile demne de urmat.Totuşi părintele perfect al unui copil perfect este o utopie. Să fii un părinte bun al unui copil obişnuit este însă un lucru relativ simplu, nu necesită prea multă documentare ci doar curaj, răbdare, angajament şi dragoste. Convingerile şi educaţia familiei sunt foarte importante. De-a lungul timpului am putut constata o deschidere mai mare spre cunoaştere la elevii ai căror părinţi se află la un nivel mai ridicat de educaţie. Din nefericire în familiile unde părinţi nu deţin un minim necesar de educaţie se constată dezinteres şi din partea copilului. Ce poate fi mai educativ şi mai grăitor pentru un adolescent decât puterea exemplului? Unde altundeva poate vedea iniţial adolescentul un exemplu, dacă nu în cadrul familiei? Părinţii nu au deloc o sarcină uşoară când vine vorba de educaţia pe care trebuie să le-o asigure copiilor. „Cei 7 ani de acasă” se vor simţi cu trecerea anilor dacă relaţia dintre părinţi şi copii nu se desfăşoară aşa cum trebuie. Este plăcut să oferi copiilor tot ceea ce-si doresc, insă, aceasta atitudine poate fi înşelătoare. Este necesar ca părinţii să înţeleagă adevăratele nevoi ale copilului, să înţeleagă faptul că prin dăruirea unei educaţii durabile adolescentul de mai târziu va putea să-şi procure singur cele necesare. 

,,Cei şapte ani de acasă” nu durează o veşnicie şi părinţi şi copii deopotrivă trebuie să vină la poarta şcolii aşteptând cu nerăbdare să pornească pe drumul cunoaşterii. Nu înseamnă că rolul părinţilor în educaţia copiilor s-a terminat. Înseamnă doar că a început o nouă etapă în care părintele nu mai este educator unic, ci împarte acest rol cu cadrele didactice. În societatea contemporană rolul familiei în educaţia adolescentului este, din păcate, în declin. Părinţii, mânaţi de nevoia continuă de  procurare a resurselor financiare, uită ce este mai valoros, uită că rolul lor este acela de a modela un viitor membru al societăţii în continuă schimbare, un adult capabil să înţeleagă şi să respecte lumea în care se află.  Din aceste motive, în ultima perioadă în special, şcoala apare în atenţia societăţii mult mai des ca un factor primordial în formarea tinerilor, pe umerii dascălilor apăsând din ce în ce mai mult şi rolul de părinte.  Fiecare dintre noi, dascălii, am asistat la situaţii dramatice în care termenul –familie nu mai poate fi definit de către un biet adolescent sfâşiat de dorul mamei plecată din ţară de ani buni,  sau speriat de comportamenul agresiv al tatălui ce s-a întors iar beat acasă. 

Întrebarea firească a oricui va fi : Ce trebuie făcut să educăm corespunzător aceşti adolescenţi nevinovaţi aruncaţi prea devreme în hăţişul problemelor, maturizaţi precoce? 

Aici,  şcoala, prin dascăli, trebuie să îşi facă simţită prezenţa mai mult ca oricând. Cadrele didactice prin dăruire şi devotament trebuie să aibă puterea să înţeleagă şi să vină în întâmpinarea nevoilor adolescenţilor, trebuie să aiba puterea să o ia de la capăt după fiecare refuz sau comportament neadecvat, să dovedească procesul durabil în care sunt implicaţi. Aici intervine cu adevarat rolul cel mai important al şcolii , să dea dovadă educabililor că pot avea încredere în instituţia din care fac parte, astfel încât să participe cu plăcere la activităţile organizate, să ofere un feed-back constant. Menirea şcolii, a activităţii profesionale constă în a provoca în conştiinţa educatului, nevoia de educaţie. Numai o angajare completă în ceea ce intreprinde personalitatea este capabilă să devină forţa motrică ce aduce progres de ordin cantitativ şi calitativ în procesul educaţional. Şcoala este locul unde tânărul îşi petrece o bună parte din timpul său. Aici el păşeşte spre neştiut urcând zi de zi încă o treaptă în cunoaştere. Aici el este supus unor reguli pe care trbuie să le respecte, îşi modelează caracterul prin însuşirea diverselor norme morale.

Rolul dascălilor este covârşitor, trebuie să formeze un tânăr capabil să se integreze perfect în societate, un tânăr care să facă faţă provocărilor unei socităţi în continuă mişcare. De aceea, fiecare dascăl trebuie să îşi cunoască menirea. Totuşi, calitatea educaţiei primite de tânăr în cadru formal este în strânsă legătură cu cea primită în mediul familial. Un bun părinte face tot ce e mai bine pentru copilul său, răspunde tuturor necesităţilor lui, uită însă că una dintre nevoile copilului este cea de educaţie. Aici intervine rolul şcolii ca furnizor de educaţie. Totuşi rolul părintelui nu devine secundar. Pentru realizarea ţintei propuse, formarea adolescentului pentru viaţă, între şcoală şi familie se creaza o profundă legătură de interdependenţă. Stim cu toţii că la această vârstă pot apărea comportamente ca: ostilitate, teribilism, încălcarea regulilor, însă să nu uităm că noi suntem ce care avem puterea să stimulăm reflecţia educabililor canalizându-i spre responsabilitate.Comunicarea disfuncţională îndepărtează elevul determinându-l să-şi piardă încrederea în capacitatea şcolii de a genera ceva prolific pentru el. În acest context apreciem că se impune în sistemul educaţional o centrare pe dezvoltarea de atitudini, valori şi competenţe la elevi. În urma unui chestionar aplicat unui eşantion de adolescenţi, mi-am întărit convingerea că putem juca un rol important în formarea elevilor noştri, răspunsul fiind că un profesor poate constitui un potenţial model doar dacă acesta este implicat şi dedicat activităţii pe care o desfăşoară la clasă. Şcoala conduce adolescentul spre viaţă şi prin viaţă. Şcoala este extrem de importantă , dar ea nu este totul, ci numai o componentă a educaţiei. Aici intervine şi rolul familiei, căci educaţia are nevoie şi de familie pentru a sprijini şi îndruma adecvat copilul. Ideal ar fi însă, ca între familie şi şcoală să existe o strânsă colaborare. Colaborarea dintre şcoală şi familie înseamnă punere de acord, fiecare partener trebuind să vină în întâmpinarea dorinţelor celuilalt. Pentru ca acest lucru să fie posibil părinţii trebuie să ia legătura cu şcoala nu doar atunci când sunt convocaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite greutăţi, ei trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii care-i implică pe copiii lor :serbări, concursuri, spectacole, festivităţi, nu să privească cu reticenţă orice încercare a dascălilor de a-i apropia de şcoală.  Părinţii trebuie să sprijine şcoala printr-un vot de încredere căci de cele mai multe ori atitudinea elevilor faţă de şcoală este data de atitudinea părinţilor faţă de aceasta. Ei trebuie să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei acasă, să manifeste disponibilitatea de a participa la orice activitate organizată .Să nu uităm că educaţia se realizează continuu şi că fiecare dintre noi, părinte, frate bunic, dacăl, avem un rol important , trebuie să devenim noi mai buni astfel încât să putem fi modele demne de urmat. Educaţia este cea care mijloceşte dezvoltarea tuturor calităţilor necesare desăvârşirii. 

Bibliografie:

Cucoş Constantin,  2008,

Educaţia.Iubire, edificare, desăvârşire

, Ed. Polirom;

Cury Augusto, 2005,,,Părinți străluciți, profesori fascinanțiˮ Ed. For You

Verza Emil,  1989,

Adolescenţa :personalitate şi limbaj

,Editura Albatros.