ROLUL EDUCAŢIEI NONFORMALE ASTĂZI

Fiind o societate de tranziţie între cea “industrialǎ a celui de-al Doilea Val şi cea tehnotronicǎ a celui de-al Treilea Val”

, lumea în care trǎim se bazeazǎ pe relaţiile sociale care constituie fundamentul celei de mâine. Astfel, pentru a crea un climat psihologic sǎnǎtos este imperios necesar sǎ ţinem cont de trei elemente care îşi pun amprenta asupra fiecǎrui individ: nevoia de comunitate, de structurǎ şi de sens. 

Studiile de psihologie socialǎ au atras atenţia asupra faptului cǎ societatea trebuie sǎ genereze individului în mod constant un sentiment al apartenenţei la comunitate pentru a putea rezista provocǎrilor. Izolarea socialǎ este o racilǎ care nu ţine cont de vârstǎ, poziţie socialǎ, nivelul de inteligenţǎ sau cetǎţenie, ci se manifestǎ încǎ din copilǎrie.

Singurǎtatea socialǎ reprezintǎ o formǎ acutǎ de maladie comunitarǎ cu efecte diferite la nivel macrosocial. Unii oameni încearcǎ sǎ depǎşeascǎ problema prin achiziţionarea unor animale de casǎ, prin dependenţa de imagine (T.V., Internet ) sau de droguri (tutun, alcool, droguri medicale şi nonmedicale). Datoritǎ variatelor moduri de rǎspândire din societatea contemporanǎ, singurǎtatea socialǎ tinde sǎ devinǎ experienţǎ colectivǎ. Ea a condus la destabilizarea sistemului şcolar românesc, datoritǎ ridicǎrii zidului de necomunicare dintre pǎrinţi şi copii, dintre profesori şi elevi, dintre elevi, a lipsei de coerenţǎ în ceea ce priveşte viitorul, a accentuǎrii deosebirilor dintre oameni (nu au aceleaşi interese, valori, gusturi, apare competiţia, dispar compasiunea şi într-ajutorarea). Întrucât rolul familiei în educarea propriilor odrasle a scǎzut vertiginos, acestea trebuie stimulate sǎ o facǎ, chiar sǎ se implice mai mult în activitǎţile şcolare. Unitǎţii de învǎţǎmât îi revine rolul de a crea acel sentiment al apartenenţei la grup prin crearea unor activitǎţi specifice, care sǎ evidenţieze atât rolul elevului, cât şi pe cel al clasei ca sintalitate. Putem în acest fel marşa pe ideea cǎ fiecǎrui membru al unui grup de elevi îi revine sarcina de a fi responsabil pentru ceilalţi. 

Deoarece oamenii primesc influenţe educative din multiple direcţii, activitǎţile formale (instituţionalizate) trebuie conjugate cu cele nonformale (extraşcolare) şi cu cele informale (difuze) pentru a-şi dovedi eficienţa. Deşi educaţia formalǎ se situeazǎ pe primul loc, cea nonformalǎ are o acţiune mai evidentǎ în momentul în care educabilii ajung la autoeducaţie. Educaţia nonformalǎ a primit de-a lungul timpului o serie de definiţii, dintre care reţinem cǎ ea constituie ”ansamblul acţiunilor pedagogice proiectate şi realizate într-un cadru cadru instituţionalizat extradidactic sau/ şi extraşcolar”

vǎzut ca “o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal”

.

Existǎ patru opţiuni metodologice generale în ceea ce priveşte activitǎţile nonformale: centratǎ pe conţinuturi (sǎnǎtate, planning familial, formare agricolǎ), pe probleme de viaţǎ, pe conştientizare (pentru respectarea drepturilor şi libertǎţilor individuale), pe educaţia umanistǎ (cultivarea unei imagini corecte despre sine, a încrederii în capacitǎţile de creaţie, de iniţiativǎ, de decizie). Trebuie sǎ precizǎm cǎ este utilǎ respectarea unor reguli şi principii pentru a desfǎşura activitǎţi nonformale de calitate. Acestea au la bazǎ competenţele şi conţinuturile educaţiei formale şi oferǎ diverse posibilitǎţi de aplicare a cunoştinţelor dobândite în cadrul educaţiei oficiale. Nu exclud efortul elevilor şi sunt atractive datoritǎ formelor lor variate (cercuri de lecturǎ, sportive, cultural-ştiinţifice, întâlniri cu scriitori, cluburi de ştiinţǎ, serbǎri şcolare, drumeţii, excursii, tabere, expediţii, Şcoala de Week-End, concursuri, vizionǎri de spectacole, vizite la muzee, biblioteci etc.). De regulǎ, activitǎţile au loc în şcoalǎ şi sunt constituite din cercuri  pe discipline cu caracter tematic sau pluridisciplinar, competiţii culturale/ sportive, sesiuni de comunicǎri ştiinţifice, comemorǎri sau festivitǎţi, olimpiade etc. Au caracter formativ-educativ, sunt facultative sau opţionale, cunosc modalitǎţi diferite de finanţare, nu presupun acordarea de note şi evaluarea riguroasǎ, promoveazǎ munca în echipǎ, presupun un demers cross-/trans-/interdisciplinar, sunt dirijate de personal specializat, aflat în strânsǎ legǎturǎ cu pǎrinţii, elevii, organizaţiile socio-culturale sau politice. Conţinutul este organizat pe arii de interes, nu pe ani de studiu sau pe discipline academice.

Valenţele educative ale activitǎţilor nonformale reliefeazǎ relaţia mai destinsǎ, mai apropiatǎ dintre educator şi educat. Chiar dacǎ profesorul conduce întregul demers didactic, elevii se pot manifesta spontan şi liber. Adultul nu îşi impune punctual de vedere, cel mult sugereazǎ, coopereazǎ şi îi sprijinǎ sǎ devinǎ buni organizatori ai propriei activitǎţi. In prim-plan se aflǎ educabilul, în plan secund rǎmânând cadrul didactic, tocmai pentru ca elevul sǎ îşi poatǎ valorifica abilitǎţile organizatorice, de cooperare, de colaborare, de asumare a responsabilitǎţii. Paleta de strategii didactice variate oferǎ elevului şansa de a acumula experienţe de viaţǎ prin contactul nemijlocit cu oamenii, cu fenomenele de culturǎ materialǎ şi spiritualǎ. Educatul devine resursǎ, producǎtor, lider de opinie, cu alte cuvinte participant activ la propria învǎţare.

În vederea creşterii interesului şcolarilor pentru cunoaştere şi a dezvoltǎrii unor trǎiri emoţionale autentice, activitǎţile nonformale trebuie sǎ ţinǎ cont de interesele, înclinaţiile, preocupǎrile, preferinţele elevilor. Pentru a stimula dezvoltarea cognitivǎ, spiritualǎ, interpersonalǎ şi socialǎ, activitǎţile nonformale, ca şi cele formale, se adapteazǎ cerinţelor individuale ale elevilor, potenţialului acestora. Nu putem nega valenţele psihologice ale educaţiei nonformale: individul se adapteazǎ mai uşor cerinţelor ulterioare ale societǎţii, observându-se schimbǎri la nivelul vieţii de familie, a pieţei  forţei de muncǎ, a comunitǎţii, a societǎţii multiculturale şi a globalizǎrii. Şcoala din zilele noastre nu poate ignora experienţele acumulate de elevi în cadrul acestor activitǎţi. Ca şi educaţia formalǎ, cea nonformalǎ urmǎreşte formarea unor comportamente propice învǎţǎrii continue, chiar şi prin mijloace proprii, achiziţionarea unui volum de informaţii şi transferarea lui în diverse domenii ale cunoaşterii, dezvoltarea gândirii critice, multiplicarea experienţelor pozitive. În ultimul timp, constatǎm o tendinţǎ de apropiere între educaţia formalǎ şi cea nonformalǎ: prima tinde sǎ devinǎ tot mai flexibilǎ, mai adaptatǎ nevoilor şi motivaţiilor specifice educabililor, în vreme ce a doua se organizeazǎ din ce în ce mai riguros, urmǎreşte o cât mai explicatǎ recunoaştere publicǎ, foloseşte metode deja probate şi recunoscute de specialişti, urmǎreşte asigurarea unei anumite calitǎţi.

Cu toate acestea, educaţia nonformalǎ îşi are rolul ei, sprijinind eforturile celor care doresc sporirea coerenţei procesului instrutiv-educativ: educaţia permanentǎ şi orientarea prospectivǎ a educaţiei.

Bibliografie

1. Alvin Toffler, apud V. Lazǎr, A. Cǎrǎşel,

Psihopedagogia activitǎţilor extracurriculare, 

Craiova, Ed. Arves, 2007, p.5.

2.  S.Cristea,

Dicţionar de pedagogie, 

Chişinǎu, Ed. Litera Educaţional, 2002, p.119.

G. Vǎideanu,

Educaţia la frontiera dintre milenii, 

Bucureşti, Ed. Politicǎ, 1988, p.232.